Astăzi, există refugiați care trăiesc în 26 de municipalități din întreaga țară, potrivit informațiilor furnizate lui Lusa de cabinetul ministrului de stat și al Președinției. Dar din 2015, aproape 100 de municipalități au fost implicate în întâmpinarea acestor persoane. Guvernul portughez a spus și a repetat: integrarea și primirea refugiaților reprezintă o prioritate, căreia îi este dedicat un „efort continuu”, implicând statul central, autoritățile locale și societatea civilă. În cadrul diferitelor programe internaționale, Portugalia a găzduit deja aproape trei mii de refugiați.

În președinția Consiliului Uniunii Europene (UE), Portugalia a pus pe ordinea de zi noul Pact pentru migrație și azil, propus de Comisia Europeană în septembrie anul trecut, dar nu a putut încheia negocierile. Cifrele sunt utile pentru a arăta ce s-a schimbat în Portugalia în ultimii ani: cele 477 de cereri de azil înregistrate în 2014 s-au dublat în 2015 și, de atunci, într-o creștere regulată (cu excepția anului 2018 și 2020), au continuat să rămână peste o mie. Ultimele date, publicate recent de Serviciul de Securitate şi Frontiere (SEF), arată un declin, probabil din cauza pandemiei. În 2020 au fost înregistrate 1.002 cereri de azil, o scădere de 34.5 la sută față de 2019 (cu 1.849).

2018 a fost anul în care Portugalia a acordat cel mai mult statutul de refugiat (286) și protecția subsidiară (405), potrivit datelor SEF. În ultimii cinci ani, cazurile recunoscute au fost întotdeauna peste o sută, cu excepția anului 2020 — ceea ce, încă o dată, poate fi explicat prin pandemia Covid-19 și consecințele acesteia asupra fluxurilor migratoare. Dar în spatele cifrelor sunt oameni și povești de viață, care sunt dovada a ceea ce a mers bine și a ceea ce ar putea merge mai bine. Norocul și așteptările sunt factori care trebuie luați în considerare, după cum arată cazurile lui Samir, Mahmud și Bilal, care au sosit în același timp la Penela, care au salutat primii refugiați în temeiul unui protocol cu Înalta Comisie pentru Refugiați a Organizației Națiunilor Unite (UNHCR), în 2015.

Astăzi, Samir nu mai dorește să părăsească Portugalia, unde copiii lor sunt integrați și au „note bune” la școală. Mahmud, care nu s-a simţit niciodată bine în Penela, încearcă să se mute în Coimbra, unde conduce un mic supermarket. Bilal, al cărui tânăr poartă responsabilitatea grea de a sprijini familia cu un salariu minim, visează să emigreze în Statele Unite. Nu este vorba că nu a fost tratat bine, dar „viitorul nu este ușor” în Portugalia, prezice el. Samir, Mahmud și Bilal sunt unii dintre refugiații bineveniți în cadrul Programului de relocare al UNHCR — care, potrivit datelor publicate în luna mai de Ministerul Afacerilor Interne, totalizează deja 724 de persoane, care au sosit în Portugalia din Egipt și Turcia, dar cu naționalități diferite (Siria, Irak, Etiopia, Sudan, Sudanul de Sud, Eritreea și Somalia).

Portugalia primește, de asemenea, refugiați în cadrul programelor de transfer ale Uniunii Europene (UE). În acest fel, o femeie a făcut barca riscantă care traversa în Italia, cu doi copii mici și lăsând soțul ei în urmă, care a rămas în Libia, muncind, „pentru a putea plăti călătoria”. Refugiatul nigerian a fost primit de Adolescere, o asociație din Braga care salută familiile monoparentale și refugiații. Carla Fernandes, președintele Adolcere, explică faptul că scopul activității asociației este de a ajuta femeile pe care le salută să proiecteze „un proiect de viață”. Printre programele UE aflate în curs de desfășurare, există unul destinat celor peste 5 000 de copii care se aflau în taberele de refugiați din Grecia, dintre care Portugalia a propus să primească 500.

Conform datelor publicate de Bruxelles în luna mai, Portugalia a fost al patrulea stat membru care a găzduit mai mulți minori neînsoțiți (există deja 100 în țară), după Franța, Germania și Finlanda. Aceşti minori, a căror majoritate covârşitoare sunt băieţi, în general între 14 şi 17 ani, au fost luaţi de diverse organizaţii din Lisabona şi din nordul ţării. Cláudia Sabença, directorul tehnic al Centrului de Recepție Specializată al Crucii Roșii, care coordonează programul pentru minori, subliniază că tinerii care sunt luați în „au sarcina lor emoțională”, dar, ca toți ceilalți de aceeași vârstă, „caută un viitor”. Sofia Bento, psiholog la același centru, consideră că „Portugalia a făcut un efort” pentru a integra mai bine refugiații, dar subliniază că stăpânirea limbii continuă să fie un obstacol. Coordonator al biroului de sănătate mintală al Serviciului Iezuit pentru Refugiați (JRS Portugalia), Rosario Suárez este de acord, subliniind importanța traducătorilor și interpreților în întâmpinarea refugiaților, care, în general, sosesc cu „coșmaruri, gânduri de rumegătoare, multă suferință”.

Ghalia Taki, un refugiat sirian care lucrează pentru JRS în calitate de coordonator al bazinului de interpreți, subliniază că, de la sosirea în Portugalia în 2014, lucrurile au evoluat „mult”, iar instituțiile portugheze sunt acum „mai pregătite” și „mai deschise, au deja informații despre cultură, diferențele dintre oameni”. Astăzi, la șase ani și zece luni de la sosirea în Portugalia, Ghalia își poate afișa cu mândrie cartea de cetățenie — în cele din urmă are naționalitate portugheză.