La început aveam de gând să scriu despre „Problema arabă”, deoarece nu există nicio democrație funcțională în lumea arabă. Loviturile de stat prezidențiale din această săptămână din Tunisia au pus capăt probabil democrației în singura țară care a realizat-o efectiv în timpul „Primăverii arabe” din 2010-2011.

Egiptul a devenit democratic pentru o vreme, dar aceiași oameni care au făcut revoluția non-violentă de la Cairo în 2011 au salutat lovitura de stat a generalului Sisi în 2013, deoarece candidatul Frăției Musulmane a câștigat președinția. Nici nu au obiectat atunci când trupele lui Sisi au masacrat aproximativ 4.000 de suporteri pașnici ai președintelui Morsi pe străzi.

În Siria, Yemen și Libia, încercările de revoluții democratice au dus la războaie civile îngrozitoare — iar acum Libanul, cel mai apropiat lucru de o democrație arabă pentru cea mai mare parte a secolului trecut (deși întotdeauna disfuncțional) se prăbușește de fapt. Într-o țară cândva prosperă, mulți oameni sunt aproape de foame, iar refugiații sirieni disperați se întorc să trăiască sub regimul lui Assad.

Cred că Libanul m-a pus pe pista asta. Am fost acolo acum câțiva ani pentru că am vrut ca soția mea să vadă vechiul Liban înainte ca ISIS să vină peste munți și să-l distrugă, dar în cele din urmă nu sa întâmplat. Ei au făcut-o pentru ei înșiși în schimb. De ce este blestemată lumea arabă?

Dar asta e prea melodramatic. Lumea arabă este un outlier, dar nu foarte departe. Să luăm în considerare Filipine, moștenitorul a nu una, ci a două revoluții democratice non-violente și a unei democrații autentice astăzi — cu un președinte care a fost ales legal acum cinci ani și va părăsi în curând mandatul pașnic la sfârșitul mandatului său permis.

Rodrigo Duterte este, de asemenea, prin propria sa admitere, un criminal în masă ale cărui echipe de moarte au ucis mii de oameni. Unii erau adevăraţi traficanţi de droguri, iar alţii erau „fals pozitivi”, dar după cum probabil ar spune el, nu poţi face o omletă fără să spargi ouă.

Şi în tot acest timp, ratingurile de aprobare publică ale lui Duterte nu au scăzut sub 70%. Există o mulțime de oameni care vor admira un lider „puternic”, chiar dacă este un ucigaș.

Lăsând la o parte ucigaşii adevăraţi, modelul de conducere al „masculului alfa” este încă de succes în multe ţări care sunt formal democratice: Putin în Rusia, Orban în Ungaria, ErdoÄan în Turcia. Într-adevăr, chiar și democrațiile autentice de lungă durată pot fi seduse de un lider „mare”, cum ar fi De Gaulle în Franța. (Nu, nu știu unde Trump se potrivește în acest Panteon.)

Și totuși, în același timp, avem țări care rămân democratice chiar și sub o mare presiune, cum ar fi democrația Braziliei atacată de Bolsonaro, Africa de Sud sub Zuma (și în timpul recentului său atac asupra statului de drept), sau Indonezia încă de la Suharto. Întrebarea nu este de ce democrația eșuează sau de ce reușește? De aceea le face pe amândouă?

Singurii oameni care au răspunsuri plauzibile sunt cei care studiază natura umană: psihologii și sociologii, desigur, dar mai important (pentru că ei ajung la rădăcina problemei) antropologii, primatologii și etologii. Și mulți dintre ei ar argumenta că rasa umană are o dublă moștenire.

Suntem membri ai familiei primate şi în special apropiaţi de cimpanzei, ale căror societăţi mici sunt în general tiranii conduse de un mascul alfa. Ceilalți membri ai grupului au reflexe puternice de supunere pentru a-i proteja de agresiunea sa (dar în același timp masculii subordonați fac în mod constant alianțe și încearcă să-l detroneze).

Dar propria noastră specie, homo sapiens, probabil şi-a petrecut cea mai mare parte a carierei trăind în grupuri complet egalitare de mai puţin de o sută de oameni. Ei nu au avut lideri formali, au luat deciziile prin consens, și au împărtășit aproape totul. De unde ştim? Pentru că toate trupele de vânători-culegători care au supravieţuit în trecutul recent au trăit aşa.

Două moşteniri: autocratica şi egalitara. Le avem pe amândouă și putem schimba între ele, dar modul implicit este probabil egalitar (adică democratic), pentru că așa am petrecut cea mai mare parte a trecutului nostru uman.

Când am început să trăim în societăți de masă în urmă cu aproximativ cinci mii de ani („civilizație”, așa cum am numit-o), a trebuit să fim autocratici pentru o vreme, pentru că nu puteai conduce
un grup cu mii sau chiar milioane de oameni prin consens. Nu a existat nici o modalitate pentru ei chiar de a include toată lumea în discuție.

Deci cinci mii de ani de tiranie — dar de îndată ce am primit comunicaţii în masă (doar tipărire, pentru început), modelul egalitar a început să revină, pentru că ne simţim mai confortabil cu el.

Noi o numim democrație acum, și cu siguranță nu înseamnă egalitate absolută. Aceasta înseamnă că diferențele de bogăție și putere nu trebuie să devină prea mari, sau întreaga structură a consimțământului se va prăbuși și ne-am întors la autocrație. Cu toate acestea, democrația este modul implicit.




Author

Gwynne Dyer is an independent journalist whose articles are published in 45 countries.

Gwynne Dyer