Partea 1. În timpul dinastiei Burgundiene

Europa medievală a constat în mare parte dintr-un mozaic de monarhii mici, principate și orașe-state care au fost cimentate împreună de un sistem complicat de uniune maritală între regalitate și nobilime a căror fecunditate producea adesea generații de „relații bastardite” care concurau într-un „joc al tronurilor”. Autoritatea papală a fost acceptată ca fiind supremă, iar aprobarea numeroaselor sindicate și alianțe (și dizolvarea lor) a fost adesea delegată arhiepiscopilor naționali care ei înșiși erau sprijiniți de armatele private și de bogăția moșiilor bisericești.

Peninsula Iberică a constat din cinci monarhii catolice în nord: de la vest la est Portugalia, Léon-Galicia, Castille, Navara și Aragon, în timp ce întregul sud a fost condus de dinastia islamică a Almohades.


Portugalia a fost condusă la naționalitate de remarcabilul rege Afonso Henriques care, la vârsta de 17 ani, a preluat puterea de la mama sa, Teresa de Léon. Ea și-a derivat bogăția și puterea acceptând-o pe sora ei vitregă, Urraca, ca suzerain. La un an după bătălia de la São Mamede (1128), el și-a proclamat independența față de Léon și el însuși ca Prinț al Portugaliei. El a pornit apoi în campanii împotriva maurilor care au culminat cu marea victorie de la Ourique (1139) și a primit coroana unui stat acum complet independent.


Tânărul rege, cu resurse limitate, nu a putut continua campaniile împotriva maurilor care controlau ferm sudul tărâmului său până la Lisabona și Sintra până când, în 1147, o flotă care transportă o mie de cavaleri/cruciați ancorat în gura Douro. Puternicul consilier al lui Afonso, arhiepiscopul João Particular, a convins un grup de războinici englezi (140), germani (120) și flamand (40) să se alăture asediului Lisabonei în schimbul dreptului de a jefui maurii și de a răscumpăra prizonierii lor. După un asediu care a durat patru luni, această alianță s-a dovedit a fi în cele din urmă reușită, dar nu după multe ceartă cu privire la pozițiile care urmează să fie atacate și împărțirea prada.


Unii dintre acești jefuitori cruciați au acceptat invitația regelui Afonso de a deveni rezident în regatul său ca miliție casnică a cărei loialitate a fost jurată direct coroanei. Gilbert de Hastings a devenit episcop al Lisabonei a se vedea în timp ce alții au fost nominalizați pentru poziții de curte și toate au primit tracte de teren sau de proprietate. În 1189, un contingent de membri englezi și flamanzi ai celei de-a treia cruciade a făcut un târg cu regele Sancho 1 pentru a cuceri orașul Silves din mauri. Dar cruciații au jefuit și jefuit douăzeci de mii de locuitori portughezi, provocând o mare dezordine. Un an mai târziu, regele Richard 1 (Inimă de Leu) a detașat șase sute de soldați englezi pentru a ușura asediul Santaremului de către mauri. În ambele cazuri, unii dintre acești „războinici sfinți” au optat să se alăture fraților lor de patruzeci de ani mai devreme ca slujitori ai coroanei.


Această anglicizare (inițial de natură militară) a crescut în anii următori ai dinastiei burgunde și a condus la formarea primelor „camere de comerț” în principalele porturi din Porto și Lisabona pentru a încuraja comerțul cu Anglia pe care comercianții portughezi l-au început în data de 11 secol. În 1294 un tratat a fost semnat de regele Edward 1 al Angliei și D. Dinis 1 care a ratificat astfel de comerț. Extinderea a fost încurajată prin furnizarea de cherestea gratuită din pădurile regale din Leiria pentru construirea de nave mai mari de o sută de tone, care ar putea fi utilizate atât pentru comerț, cât și pentru război.

[ _gallery_]

Consecințele acestui tratat din 1373 vor fi tratate în partea 2: De la Tratatul de la Windsor la timpurile moderne