Noi, britanicii, purtăm un mac înflorit pe revere în fiecare an de Ziua Comemorării, care a comemorat inițial sfârșitul Primului Război Mondial, și ne arătăm respectul cumpărând un mac pentru a-i onora pe cei căzuți în timpul luptei. Aceasta marchează a unsprezecea zi a lunii a unsprezecea, la ora unsprezecea oră — cu o tăcere de 2 minute fiind observată la ora 11 dimineața. În prezent, acest lucru include Al Doilea Război Mondial, Războiul Falklands, Războiul din Golf și conflictele mai recente în locuri precum Afganistan și Irak.

M-am întrebat cum a început totul, și se pare că a fost o idee prima dată gândită de o doamnă americană (ei bine, nu știam asta!) numit Moina Michael, care a fost profesor și umanitar care a vizitat Europa în timpul primului război mondial și a fost în Germania în iulie 1914. Ea a călătorit la Roma în eforturile sale de a ajunge acasă, și în timp ce acolo, ea a asistat aproximativ 12.000 de turiști americani pentru a căuta drumul înapoi acasă.

Pe 9 noiembrie 1918, inspirată de poemul canadian John McCrae, „În Flandra Fields”, a scris o poezie intitulată „Vom păstra credința” în omagiu liniilor de deschidere ale poemului lui McCrae — „În câmpurile Flandra macul suflă/Între crucile rând pe rând, 'și ea a jurat să poarte întotdeauna un mac roșu ca simbol al memoriei pentru cei care au servit în război, macul fiind un simbol al vieții după moarte.

Macul ei de mătase a inspirat-o pe Anna Guérin, o femeie franceză implicată în comerțul francez cu flori artificiale, care a fondat ideea de Poppy Comemorance și a continuat să vândă maci în Australia, Noua Zeelandă, Canada și Marea Britanie. Primul „Fond Haig” a fost lansat în 1921 folosind maci artificiali făcuți de femei și copii în zonele devastate ale Franței și a strâns 106.000 de lire sterline. Anna Guérin l-a convins pe Earl Haig, comandantul suprem al Marii Britanii și președinte al Legiunii Britanice, să adopte macul ca simbol de strângere de fonduri al Legiunii Britanice. Prima „Ziua Poppy” a fost un succes atât de mare încât cererea a depășit cu mult oferta de mac făcută în Franța, astfel încât Haig a trebuit să caute un furnizor britanic.

Aici intră în legătura britanică - maiorul George Howson, care a fost ofițer al armatei britanice în timpul primului război mondial, a promis că Societatea cu dizabilități ar putea furniza Legiunea Britanică maci pentru fundația de caritate, Fondul Haig. Viziunea sa a fost de a oferi muncă plătită veteranilor britanici răniți în Primul Război Mondial, iar forța de muncă a crescut până când în cele din urmă au fost preluate de mașinile care făceau maci de hârtie pentru a fi vândute de Legiunea Britanică. Ei au depășit sediul lor pe Old Kent Road din Londra, iar Fabrica de Poppy s-a mutat la fabrica de bere Lansdown din Richmond, folosind fonduri donate de Howson, iar fabrica rămâne acolo astăzi. Locația a fost aleasă cu grijă pentru a oferi ajutor și reabilitare militarilor răniți după război, iar cazarea și facilitățile au fost oferite la fața locului pentru a ajuta răniții și familiile acestora. Astăzi, Fabrica de Poppy oferă încă sprijin pentru ocuparea forței de muncă pentru veteranii bolnavi și răniți, iar acum produce aproximativ 36 de milioane de maci pe an, exportând mac și coroane de flori în peste 120 de țări din afara Regatului Unit, în principal pentru foștii pats care trăiesc în străinătate.

În 1928, maiorul Howson a fondat Câmpul Comemorării la Westminster Abbey, un eveniment memorial de două săptămâni pentru veterani și membri ai publicului pentru a-și aduce omagiile celor care și-au pierdut viața în luptă. Câmpul este încă organizat în fiecare an și este deschis joi înainte de Duminica Memoriei.

Știu că acest lucru nu poate fi relevant pentru o mulțime de cititori, dar istoria de a purta mac ar putea fi de interes. Războaiele continuă, aşa că poate ar trebui să recunoaştem suferinţa atâtor oameni din întreaga lume purtând un mac.


Author

Marilyn writes regularly for The Portugal News, and has lived in the Algarve for some years. A dog-lover, she has lived in Ireland, UK, Bermuda and the Isle of Man. 

Marilyn Sheridan