Lacul Sete Cidades este un peisaj captivant care constă din două lacuri diferite din punct de vedere ecologic legate de o strâmtoare îngustă, care astăzi are un pod pe care îl puteți traversa, un lac fiind verde, iar celălalt fiind albastru, cu un perimetru total de 12 km. Biroul de Turism din São Miguel mi-a oferit o perspectivă asupra Legendelor celor Şapte Oraşe de Dr. Carreiro da Costa.

Lacul celor șapte orașe este unul dintre cele mai pitorești locuri de pe insula São Miguel și undeva de care m-am trezit atras. Un loc pitoresc nu este nimic fără o legendă, iar Lagoa das Sete Cidades are multe de împărţit. Există șase legende ale creației literare care sunt cunoscute ca acest loc remarcabil de frumos se pretează perfect imaginației unor povești fantastice prin care voi include trei dintre aceste legende în acest articol. În primul rând, numărul șapte are conotații puternice cu Religie, Istorie și Mitologie din cauza virtuților sale speciale și tradițiile care sunt legate de ea, chiar numele Sete Cidades a fost vorbit despre prin Evul Mediu și în Evul Mediu timpuriu, a fost strâns legată de insula Antilia.

Prima legendă este legată de ultimul detaliu prin care Tarik și Musa au invadat Peninsula Iberică, șapte episcopi creștini s-au refugiat pe insula Antilia sau cunoscută sub numele de Insula Șapte Orașe. Dorinţa de a ajunge pe această insulă va deveni în curând una dintre cele mai mari preocupări ale omului. Pentru Est a fost regatul Preste-Ioan; la vest, Antilia, până când o navă portugheză numită „Fecioara din Penha a Franței „, după o furtună mare, a andocat pe minunata insulă, unde a fost ancorată timp de trei zile. Doi călugări au mers la țărm, contactând monarhul, vizitând palate, venind cu tradiții, obiceiuri și o limbă foarte asemănătoare cu cea portugheză. La sfârșitul celor trei zile, de îndată ce cei doi călugări s-au întors la bord, insula a dispărut ca prin magie. Mulți ani mai târziu, aceeași insulă s-ar dezvălui în cele din urmă în mod concludent poporului portughez. Astăzi, priveliştea feerică a Văii celor Şapte Oraşe apare şi dispare în funcţie de lumină şi ceaţă, ceea ce atrage paralele cu misterioasa poveste.”

O altă legendă despre faimoasa regiune este una care povestește „un regat al vechiului Atlantis care a avut ca monarhi Regele Alb Brown și Regina Trandafirului Alb. Amândoi au trăit în inima frântă de a nu avea copii. Într-o noapte, regele a avut o viziune care i-a promis că va avea în curând o fiică, dar cu condiția ca ei să o vadă doar când avea 20 de ani. Până atunci, prinţesa va locui în Şapte Oraşe pe care regele, tatăl ei, le-ar fi construit. Regele Alb a împlinit profeția: a construit orașele, a trimis prințesa acolo, fără să o vadă și să aștepte douăzeci de ani. Ei au găsit așteptând să-și vadă fiica prea dificilă, cuplul sărac era disperat, iar răbdarea lor era slabă, anxietatea lor ridicându-se până la punctul în care inimile lor ar izbucni, așa că regele a decis să sfideze zeii și să meargă la Cele Șapte Orașe. Zeii nu i-au permis să deschidă portalurile zidului şi mânia lor l-a întâmpinat în timp ce zeii au declanşat o erupţie vulcanică extraordinară care a subminat întregul regat. Cele șapte orașe în care trăia prințesa erau situate exact în locul unde se deschide cochilia văii minunate. În partea de jos a Lagunei Verzi, legenda spune că vor exista în continuare pantofii verzi pe care prințesa avea pe picioare, iar în partea de jos a Lagunei albastre va fi pălăria albastră pe care o purta pe cap.”

[ _gallery_]

„ Legenda Prințesei Antilia este una plină de romantism și poezie, care se află în regatul antic al celor șapte orașe. A existat odată un rege antic al celor șapte orașe care era văduv și a avut o fiică frumoasă numită Antilia, care avea ochi albaștri de safir. Prințesa nu avea voie să se amestece cu nimeni și avea doar asistenta pentru companie și își petrecea mult timp la țară, plimbându-se prin câmpuri contemplând obiceiurile satelor. Pe măsură ce a crescut, ea a atras atenția multor tineri frumoși și tatăl ei i-a interzis în întregime să părăsească limitele terenului castelului, dar ea a vrut totuși să fie pentru a explora lumea și de a face prieteni, astfel încât ea nu ar asculta de tatăl ei și se furișa afară din casă și du-te și explora din jurul castelului.”

„ Într-o zi, în timp ce se plimba prin țară, a auzit muzică frumoasă cântând și a descoperit că era un cioban tânăr care cânta la flaut. Antilia era timidă și se ascundea de el și venea în fiecare zi să asculte în același loc timp de mai multe săptămâni. Păstorul a găsit-o și au convers devenind cei mai buni prieteni și s-au îndrăgostit și, după un timp, a cerut-o în căsătorie pe prințesă. El a vorbit cu el mult timp, și din această conversație dragoste sa născut. Din păcate, soarta prințesei a fost pecetluită deoarece prințul, moștenitorul unui alt regat, a fost destinat pentru mâna ei în căsătorie. Regele le-a interzis să se întâlnească și, după ce a pledat cu tatăl ei, Antilia a fost acordată pentru a se întâlni cu pastorul pentru ultima dată să-și ia rămas bun. Prințesa și Păstorul au plâns atât de mult încât la picioarele lor au fost create două lacuri: unul albastru, făcut din ochii albaștri ai prințesei și un alt verde, care au fost lacrimile vărsate de păstorul cu ochi verzi. Îndrăgostiţii s-au despărţit pentru totdeauna, dar lacurile au rămas făcute din lacrimile ambilor, care până în ziua de azi nu s-au despărţit şi acţionează ca o amintire pentru lumea iubirii lor.”

Author

Following undertaking her university degree in English with American Literature in the UK, Cristina da Costa Brookes moved back to Portugal to pursue a career in Journalism, where she has worked at The Portugal News for 3 years. Cristina’s passion lies with Arts & Culture as well as sharing all important community-related news.

Cristina da Costa Brookes