Așa că, cu un izvor în pas și abia cu o idee despre evenimentele importante care aveau să se desfășoare în următoarele zile și săptămâni, am pornit în vacanță stând singur la moara de vânt închiriată de mama mea în Palmela înainte de a pleca spre sud.

Tocmai am petrecut câteva zile la Madrid cu prietenii unor prieteni bogați și când, la o masă târzie și luxoasă, a apărut problema revoluției din Spania franceză, a fost discutată cu seriozitate, dar respinsă.

Dar ce zici de Portugalia? „am spus eu.

Râsul, aprinderea țigărilor, turnarea băuturilor.

„Oh, niciodată, niciodată. Portughezii iubesc dictatura lor! â.

Și asta a fost, deși cred că mi-a dat o pauză de gândire. Dar da, cu siguranță nu a fost cu adevărat pe cărți, în ciuda ororilor recrutării de patru ani, a războiului colonial, a sărăciei rurale și a unei prese reduse la tăcere. Portughezii fuseseră izolați și hrăniți cu propagandă internă atât de mult timp încât revoluția, o adevărată revoluție, era aproape de neconceput

.

Așa că, când m-am trezit singur în moara de vânt din Palmela, câteva zile mai târziu, în dimineața zilei de 25 aprilie 1974, și vecinii necredincioși, morarul, domnul Antãnio și fiica lui emoționată Isaura, mi-au spus că a avut loc o lovitură de stat militară și că toată lumea trebuia să rămână acasă, cu o anumită neîncredere, amestecată cu emoție, am primit vestea. Dacă este adevărat, a fost o lovitură de stat de stânga sau de dreapta? La urma urmei, au existat oameni care credeau că succesorul lui Salazar, Marcello Caetano, se mișca într-o direcție periculoasă de stânga și internaționalistă!

Mama mea nu avea nici televizor, nici radio. Limita avansării sale tehnologice era un telefon care funcționa de cele mai multe ori. Dar nu acum.

M-am repezit pe deal spre oraș sperând că magazinele vor fi încă deschise și am avut norocul să găsesc un furnizor de electricitate care nu putea să mă lumineze prea mult cu privire la ceea ce se întâmplă, dar mi-a vândut un radio și baterii.


Lipit de radio

În

următoarele 48 de ore, am fost lipit de acest radio, culegând în portugheza mea extrem de limitată, dar în expansiune rapidă, din anunțurile ușoare, dar emoționate (intercalate cu muzică marțială strălucitoare) ale Movimento das Forã§as Armadas și din buletinele chiar mai scurte ale BBC World Service cum progresa revoluția. Am fost agățat de poveste și, fiind la fața locului, am vrut să scot ultima picătură din ceea ce se întâmpla. Cumpăram ziarele de la Lisabona în fiecare zi, eram la aeroport când Îlvaro Cunhal, secretarul general al Partidului Comunist interzis până acum, s-a întors și la stația Santa Apolã³nia când liderul partidului socialist, Mà ¡rio Soares, a fost întâmpinat înapoi

din exil la Paris de mulțimi adoratoare.

Povestea modului în care revoluția a avut loc și a progresat în primul său flux a fost spusă de cei care știu mai multe și au fost acolo pe măsură ce evenimentele s-au desfășurat. Părerea mea este oblică - cea a unui străin cu unele cunoștințe de primă mână, dar foarte mult cea a unui străin observant și interesat care se uită înăuntru.

Mai târziu s-a dovedit că mama mea - care avea un pașaport brazilian, fusese chemată la sediul PIDE din Setãºbal pe 25 aprilie 1974! Probabil pentru a explica contactele sale „periculoase”, printre care se aflau Zãlia Afonso, soția lui Zeca, (Josã© Afonso, cântăreață/compozitoare, autor al Grãndola, Vila Morena, o melodie interzisă care a fost unul dintre semnalele difuzate pentru începutul revoluției

).


Zi uimitoare

Doi tineri portughezi mi-au fost tovarășii și furnizorii de informații și m-au însoțit la Lisabona în acea zi uimitoare, la doar șase zile după lovitura de stat, 1 mai 1974. Am plecat de la stația de autobuz aglomerată și haotică din Setãºbal. Toate călătoriile cu transportul public erau acum gratuite, iar angajații bărbați până acum uniformați și bine bărbieriți își arătau acreditările revoluționare purtând propriile haine și încolțind părul facial. Călătoria cu autobuzul de la Setãºbal la Lisabona îmi amintesc ca fiind nimic mai puțin decât un progres triumfător și plin de bucurie. Drumurile prin Almada și satele și suburbiile sale erau căptușite de mulțimi vesele și scandând, unele cu steaguri roșii decorate cu ciocane și secere cu aspect casnic. Într-adevăr? În Portugalia? Acest lucru a fost cu adevărat incredibil!

În Lisabona, scenele de emoție și bucurie aparent nestăpânite erau peste tot. Prietenii mei m-au dus la aglomeratul Rossio, la sediul recent golit al disprețuitei poliții secrete, PIDE/DGS din Chiado, și am ajuns într-un bar administrat de o familie undeva lângă Largo do Carmo deasupra Rossio. Îmi amintesc de o femeie care făcea parte din familie care conducea barul ținându-și copilul până la fereastră sub care mulțimile jubilante cântau imnul interzis al lui Josã© Afonso, Grã¢ndola Vila Morena și îi spunea copilului ei, ânunca, nunca esquece-te disto, filha! â, și m-am gândit înapoi la acea masă bogată de cină din Madrid cu doar o săptămână mai devreme

.

Orice s-ar fi întâmplat după acele câteva zile febrile și oricum istoria judecă revoluția portugheză de acum cincizeci de ani, acel moment a fost de neuitat și va fi întotdeauna așa în memoria mea.

Trăiască 25 aprilie!

Author

Jonathan is from London and has lived in Lisbon since 1985. He studied Drama at the University of Manchester and, until he retired, taught English and Theatre Studies at the University of Lisbon.

He was active for many years at the Lisbon Players as a director and actor. His play, Waking Thoughts,  about the eighteenth century writer, collector, traveller, and builder William Beckford was performed in London, Edinburgh, Bath, and Lisbon. He made two films, We Came to Lisbon, a documentary about visitors to the Portuguese capital, and Offstage Stories, about the theatre. He has written the libretto for an opera by Christopher Bochmann based on Queen Phillippa of Lancaster. He took part in a film of King Lear last year, playing the title role.

A short story of his, Mary Dances, was selected for publication in the Daily Telegraph magazine in 2021.

Jonathan Weightman